Sunt prea sensibila in p
... m
.. ( a se citi "in puii mei" ), am facut paranteza pentru persoanele sensibile ca mine, care nu suporta injuraturile, "haaaaiii faaaata". Ideea e ca am ajuns la concluzia ca prea ma cramponez de orice. Pe langa asta, ma agat de orice lucru care-mi aduce un pic de stabilitate-n viata, da' degeaba, ca ma plictisesc repede de el. Adica vreau stabilitate (cred) si nu-mi plac schimbarile in general, surprizele in mod particular, dar ma si plictisesc repede de locuri, de oameni, de joburi, de haine, de mancare, de orice, de orice. e haos. Pe langa asta cred ca sufar si de OCD. Fuck! Cand am facut blogu' asta mi-am promis ca nu o sa dau prea multe informatii personale. Nu pentru ca mi-ar fi frica de faptul ca tot ce spun s-ar putea folosi impotriva mea, ci pentru ca spunand mai mult decat trebuie, de foarte multe ori, am ajuns sa ma simt vulnerabila. Ok, despre asta vroiam de fapt sa vorbesc, da' nu stiam cum sa incep si e mai bine ca s-a intamplat asa, e bine (cred) ca incep sa redevin cine am fost. Ideea e ca inainte eram o carte deschisa. Nici asa nu era bine. Am trecut de la o extrema la alta. Caut pe viitor sa ma opresc undeva la mijloc. Da, in continuare mi-e foarte greu sa vorbesc despre faptul ca mama mea nu mai e, mereu o sa-mi fie greu, nu ma pot impaca cu gandul, nu pot accepta. Timpul nu vindeca, doar trece. Nu pot sa ascult alte persoane cand vorbesc despre ea, de parca ar fi ceva numai al meu si atat. In plus, ei deja au sigilat cutiuta si au urcat-o pe raftul cel mai de sus. Nu suport sa-mi vorbeasca despre ce fel de om ERA. Nu pot vorbi la trecut de ea. E oribil sa mori la 45 de ani ( si mai oribil e sa stai in ultimii 7 tintuit la pat, dependent de cei din jur). Nu, nu e mai bine ca a murit! Nu, nu a chinuit pe nimeni! Nu, nu trece nici un minut fara sa ma gandesc la ea. Pentru ca pe langa faptul ca era mama mea, era totodata si cel mai bun prieten al meu, umarul pe care plangeam, persoana care m-a iubit cel mai mult, care m-a certat cand am gresit, care m-a ingrijit cand am fost bolnava, care m-a ajutat la teme, m-a dus la scoala, mi-a cunoscut prietenii, mi-a dat o educatie, m-a sustinut, mi-a dat curaj, m-a invatat sa am incredere in mine, persoana cea mai corecta si optimista, care n-a vrut niciodata raul nimanui, care i-a ajutat cu cat a putut pe cei din jurul ei. Nu cred ca o sa mai intalnesc pe nimeni cu un asemenea caracter. Poate ti se pare normal ce spun acum, mama e persoana cea mai importanta din viata oricui, da' niciodata n-o sa iti pot explica in cuvinte ca ea pentru mine n-a fost doar atat, n-a fost doar mama mea! A fost o persoana deosebita. Datorita ei reusesc sa vad persoana din spatele bolii. Tu cand te uiti la o persoana bolnava ii vezi mai intai boala de care sufera, nu te apropii fie pentru ca ti-e mila, fie pentru ca ti-e frica. Datorita ei munca mea cu copiii cu deficiente (CES) dadea roade. Am invatat sa nu pun etichete. Nu las sa se vada multe lucruri, in special faptul ca sufar. Mi-am propus sa-mi ascund sentimentele, am ajuns la concluzia ca s-ar putea sa fi procedat gresit, cred ca le-am ascuns prea adanc. Emotii? da, clar, emotii la tot pasul. Sentimente? hmmm, s-ar putea sa fie pe undeva, da' trebuie sa caut bine, de frica le-am pus la naftalina. Paranteza: de ce nu-si mai iau unii oameni alt animal de companie dupa ce-l pierd pe cel pe care-l aveau? Pentru ca pierderea aceluia a fost prea dureroasa si n-ar mai putea trece prin ce au trecut. Corect, imi dai dreptate, sunt convinsa ca esti de aceeasi parere. De ce mi-e frica sa ma mai atasez de cineva, de oricine? Pentru ca in momentul in care o persoana noua intra in viata mea eu deja ma gandesc la sfarsit. Scut de aparare? Poate. Infantilitate? Posibil. Cu cat te atasezi mai mult de ceva/cineva cu atat e mai dureroasa pierderea. Din nou, corect. Buuuuuun. Si atunci, daca nu ne mai atasam nu mai suferim, nu? Poate ca e doar o perioada, poate, de fapt, stiu ca nu e buna gandirea pe care o am, totusi nu pot fi altfel...stiiiiiu, biiiiine, daaaaaa, pierd adevaratele bucurii ale vietii, trece fericirea pe langa mine, bla, bla, bla. Crezi ca ma simt mai bine acum ca am vorbit despre lucrul asta? e adevarat, in orice caz, nu! nu ma simt mai bine, dimpotriva, naked, exposed. Ce fac acum, faptul ca vorbesc despre un lucru care ma doare, e doar un tratament pe care incerc sa mi-l aplic, poate o sa reuseasca sa ma mai dezghete, sa ma "decochilieze". Si acum o sa-mi pun inapoi zambetul pe fata si sa continui ziua cu acelasi optimism cu care am inceput-o. Poate dak o sa-mi zic lucrurile astea de mai multe ori o sa incep sa le cred, poate. In incheiere ce sa-ti urez? Sa ai puterea de a vedea fericirea!